Daca Adormeam In Visul Din Vis ?

Intram in camera si simteam cum ma despart de mine insumi. Vorbeam dar dura prea mult. Eram inconjurat de persoane cunoscute si de un amestec ciudat de panica si de nerabdare. Gandeam, vorbeam dar simteam usor cum ma pierd. Am urcat scarile.

Auzeam totul perfect dar nu puteam sa vorbesc. Simteam ca ma ia somnul. Ma zbateam sa nu adorm… nu puteam sa dorm acum. Nu inca, mai aveam de mers, de vazut, de auzit… de vorbit. Nu avea sens sa dorm, dar totusi nu ma puteam tine in picioare. Cu greu, am plecat mai departe. Acolo m-am asezat.

A venit cineva cunoscut dar nu puteam sa ma arat desi stateam in centru. Ma pregateam sa fiu capabil sa vorbesc cand deodata ametesc. Imi revin, ignor vorbele aruncate catre mine si ma pregatesc sa plec. Ma lupt din nou cu somnul.

Ma asez din nou. Aici deranjez dar devin tinta. Sunt lucid, dar nu pot sa demonstrez ca nu o sa ma dau de gol. Simteam nevoia. Oricum nu ma dadeam de gol dar vroiam sa arat ca sunt mandru de asta. Nu ascundeam nimic. Eram doar obosit si vroiam sa plec.

M-am trezit. Langa mine statea cineva. M-am ridicat in picioare, iar ea imi sopteste “bine ca nu ai adormit”. Nu inteleg… tocmai m-am trezit. Cum putea sa stie ca imi era somn in vis. Acum mi-e frica sa adorm. Ametesc din nou dar raman treaz.

Abia acum ma trezesc definitiv. Ma bucur ca nu am adormit in vis, desi era doar un vis din visul initial. Nu stiu ce se intampla daca adormeam, dar sunt bucuros ca am ramas treaz desi acum abia m-am trezit cu adevarat…

Pai, cred ca… nu prea

note plictisite pe un portativ stramb usor

cuvinte ametite care-ti rad de dor

luna iti facea cu ochiul usor nervoasa

lunea ti-ai demonstrat timid ca iti pasa

radeau cinci linii de ochi : le-ai cazut in plasa

te-ai speriat si ai fugit, dar mergeai lent

intrecut de un volum zambind dement

auzi o voce rece : “nu esti prea atent”

Puncte de vedere

Mi-am dat seama ca scrii, canti, vorbesti, simti la fel, indiferent in ce stare esti. Se schimba doar punctul de vedere.

Mi-am dat seama ca e greu sa mai fiu (cred ca nu numai mie) acelasi copil. Mi-e usor sa fiu copil, mi-e imposibil sa mai fiu acelasi. Nu s-a dus din culoare doar ca s-a schimbat un pic paleta.

Mi-am dat seama ca o sa raman mereu copil, chiar daca imi schimb punctul de vedere.

Mi-am dat seama ca nu poti sa recuperezi. Nimic. Niciodata.

Mi-am dat seama ca sunt norocos ca nu am trait prin vorbele altora.

Mi-am dat seama ca mereu stii ce vrei, numai ca e greu sa compari uneori ce vrei cu ceea ce ti-ar gadila tie corzile.

Mi-am dat seama de diferenta intre dragoste si senzatie de atasare. Nu imi dau seama cum unii le confunda.

Mi-am dat seama ca e imposibil sa spui tot.

Mi-am dat seama ca sunt pretentios. Mi-am dat seama ca ma multumesc totusi cu putin. Nu mi-am dat seama de ce. Asta pentru ca s-a schimbat paleta.

Mi-am dat seama de diferente. Nu mi-am dat seama cum se ajunge uneori la Marele Canion, si nu, nu am nevoie de o lectie de geografie.

Mi-am dat seama ca prietenii raman prieteni, se multumesc doar cu mai putin.

Mi-am dat seama ca sunt un om prea complicat, si am invatat sa iubesc din nou simplitatea. Pacat ca simplitatea nu ma iubeste… ea doar se ataseaza de mine.

Mi-am dat seama ca unii oameni formeaza trenuri. E greu totusi sa recunosti ca esti o locomotiva care nu se uita ce trage dupa ea.

Mi-am dat seama ca niciodata nu ai motive sa te simti la pamant. Ai doar un punct de vedere eronat.

Aproape prea departe

Stand pe birou, cu ochii spre lumina slaba imbratisata de prafuri inalte. Gandind firav, plictisit de oboseala mea. Lipsit de foc sau de gheata in doua guri caprui cu urme de verde. Schimband aleator mirodenii triste, ordonate de lipsa unei tristeti.

Iubind o idee de iubire fortata. Sau mai mai mult tristetea unei despartiri de ceva niciodata legat. Geneza momentului e una penibila.

Nu ma obisnuiesc sa nu ard. Mocnind constant speram sa ma prafuiesc. Scrum, pot sa ma imprastii, sa fiu aer ce ma voi strange in piatra. Inainte sa ard din nou, inevitabil, planificat, entuziastmat ca traiesc osciland monoton.Azi nu praf, doar gelatina falsa din piatra plictisita.

Stand be birou, cu ochii spre lumina slaba imbratisata de prafuri inalte. Porti deschise catre lume. Focul venea din desert spre oaza, acum vulcanul stie ca vrea sa erupa. Poate profund, poate senil, poate prea repede, poate prea nepregatit, dar vrea. Vrea pentru ca e firav, pentru ca stie ca e puternic.

Pentru ca sunt om. Pentru ca stiu sa ard,  pentru ca mi-e frica. Pentru ca sunt om.

Sa Fim “Nebuni”

Imi placeau oamenii un pic nebuni. Mai bine suntem monotoni decat sa fim nebuni, cel putin sa nu fim atat de nebuni cat sa devenim “nebuni” in modul in care aceeasi “nebuni” concep alti oameni “nebuni”. Problema e ca ei stimeaza oamenii “nebuni”, iar asta ii face nebuni intr-un sens nebunesc de cocalaresc si rau. E o lume nebuna…

Beciul, Ciudatul si Trei Senzatii

Sunt constient ca scriu ingramadit, ca arunc ideile in valuri. Dar, pana la urma, emotiile reale vin in valuri, nu vin ordonate frumos si elegant. Cel putin nu in realitatea mea. Asa ca la ora asta tarzie (sau mai degraba atat de devreme) o sa va spun povestea unui oarecare Andrei.

De data asta poveste nu mai este o lista de intamplari petrecute in realitate cu nume diferite, nici macar nu pleaca de la o astfel de lista. Pura fictiune… sau… ?

Nu pentru ca sunt misogin (ma rog, nu numai pentru ca sunt misogin dupa parerea unora) o sa incep cu Andrei. Andrei e omul nou, e urmatorul pas in evolutia oamenilor ciudati. Nu gandeste normal, nu traieste normal, nu merge normal si multi spun ca nici nu vorbeste normal. Asa ca…

De cand era mic, avea ceva deosebit… Initial era stanjetnit de momentele cand parintii tineau ca micutul Andrei, la varsta de 5 ani sa citeasca la televizor cu voce tare in fata rudelor. Era jucaria lor, si ciudat sau nu, Andrei intelegea asta si era constient ca nu se poate opune prea mult. Apoi, la varsta de 7 ani facea calculele mai repede decat majoritatea. Problema e ca nu era un geniu, numai ca se dezvoltase un pic mai devreme.

De mic, Andrei se visa in atat de multe feluri in viitor incat nu mai stia exact unde trebuie sa ajunga. Dar un drum le inghitea pe toate. Simtea ca trebuie sa faca acel ceva, simtea ca poate si, mai important decat altceva… era singurul lucru care ii placea. Ii placea si cand talentul sau nu dadea roade, pentru ca stia ca ziua urmatoare o sa exerseze mai mult, si pana la urma o sa reuseasca.

Boboc in liceu, Andrei deja isi stia punctele forte si punctele slabe. Era constient ca nu arata cel mai bine, simtea in fiecare zi ca nu era nici pe departe cel mai bogat, insa stia ca are o anumita carisma. Din sufletul lui venea o dorinta sa ii faca pe ceilalti sa se simta bine, sa zambeasca, sa nu fie tristi. Asa cum nu era el. Avea propria metoda de a se separa de tristeti. O metoda constructiva, dar ale carei roade erau distruse imediat ce isi serveau scopul. “Construia” pentru el si pentru nimeni altcineva. Construia din placere si pasiune, construia din furie… construia cand se defecta pe dinauntru. Cu toate astea, ceva il facea alt om atunci cand ii placea ceva indeajuns de mult, cand ceva il fermeca… ceva, ce nu-si putea explica.

Relaxat, aproape mereu zambitor, de multe ori un pic prea sarcastic, uneori chiar cinic, dar intotdeauna plin de incredere neafisata. Credea ca e stapan pe emotiile lui, si asta il relaxa, il facea nu se grabeasca atunci cand nu avea de ce, sa se uite la nori, sa aprecieze o secunda linistita.

Cu toata relaxarea lui, atunci cand lucra spre implinirea visului, isi dorea prea mult, iar apoi “demonii” il doborau. Tipa, zbiera, se certa… era exact opusul lui Andrei cel de dinafara cercului de vis. Cand iesea din cerc, isi revenea. Insa niciodata nu intelegea ce se intampla cu el in acel cerc, de multe ori parca nu mai era stapan pe corpul sau, pe vocea sa… pe el. Cu toate astea, demonii il ajutau, reusise cu greu sa ii controleze, si sa ise lase dominat de ei atunci cand erau indispensabili. Andrei a realizat ceea ce il facea alt om atunci cand ii placea ceva, erau tocmai “demonii”. Uneori plini de furie si foc, alteori cuprinsi de intuneric si gheata. Reusise de fiecare data sa ii tina inchisi in beci. Insa… pentru cat timp ?

Carismatic, cu un stil ciudat, reusise pana la 18 ani sa mearga la destule intalniri cat sa se priceapa. Problema lui e ca nu isi simtea demonii intr-o relatie. A incercat sa prelungeasca relatia, sa o intesifice, sa o tina ascunsa… orice, insa se pare ca focul din el nu iesea la suprafata. Asta… pana intr-o zi.

Om cu multe vise, Andrei picta in timpul liber. Loredana organiza un eveniment la care Andrei vroia sa participe, pentru ca il scutea de anumite ore. Evident ca s-au intalnit… La una dintre repetitii, Andrei a inceput sa se simta cuprins de energia pe care o iubea atat de mult. Energia a disparut cand s-a intors acasa, numai pentru a reveni cand a ajuns la urmatoarea. Si-a dat seama, Loredana il facea sa fie asa. Iubea focul pe care il simtea. I-a spus sincer, un pic naiv si foarte prostesc ce crede si ce simte pentru ea dupa 2 saptamani de negare. Ea, sfera al carei mijloc i-a fost furat il placea… dar nu in sensul care spera Andrei. A continuat sa spere, sa ii spuna, sa fie prieteni… pana cand deja sentimentele devenisera atat de intense incat devenise mai ciudat ca de obicei. Auzea telefonul si credea ca e ea, si daca era… nu stia ce sa zica. Inutil sa spun ca Loredata si-a gasit un Marian. Dar deja trecuse prea mult timp ca Andrei sa mai spere. A fost prima data cand Andrei nu a fost indeajuns de carismatic. Prima data cand nu a fost indeajuns de interesant, iar asta scotea ceva din beci…

Andrei o placea atat de mult si de atat de mult timp incat atunci cand intr-o zi o “constructie” l-a ajutat sa scape definitiv de imaginea ei, uitase cum e sa nu o aiba in cap tot timpul. Insa, era constant mai trist. Nu revenise complet… “demonii” sai melancolici inca erau cu el, si de data asta nu mai plecau. In momente cat se poate de aleatoare il agatau in jocul intunericului, si se simtea rece pe inauntru, fara sa aiba motiv.

Culmea cum e soarta… la cateva luni, la o petrecere data de Loredana, cu care ramasese amic destul de strans la un moment dat, un pic descentrat de un lichid sau altul ( ), a inceput sa vorbeasca din complezenta cu Catalina, pe care o cunostea de ceva vreme din vedere, prietena unei foste prietene. Catalina ii placea, dar mai mult ca idee decat ca incercare, si in orice caz… nu o placea mai mult decat il enerva. In scurt timp, Catalina era prietena lui, iar personajul nostru idiot, tinea la ea mai mult in fiecare zi, in ciudat faptului ca obiectiv vorbind, Catalina il enerva mai mult in fiecare zi. Ea era tot ce Andrei era fericit ca nu a ajuns si ca nu putea sa ajunga din anumite motive. Cele mai noi trenduri, cei mai urati si mai mari ochelari, cele mai *cah* atitudini uneori… insa o privire si un zambet care l-au dat peste cap de doua ori si jumatate fara a pune nici o intrebare. Din nou, premiera : Catalina l-a aruncat pe Andrei mai repede decat se astepta personajul nostru. Nu stie cum e sa se trezeasca cu papucii in mana. Ori nu si-a “cumparat” papucii, ori el era cel care ii inapoia… niciodata momentul penibil de a iesi din cafenea cu papucii in mana…

A trecut din nou timp, timp in care Andrei nu mai era Andrei. Era plin de foc si de gheata in acelasi timp, era prea stralucitor si prea intunecat, nu mai stia sa “construiasca”, nu ii mai placea. Considera betele de chibrit prea fragile, prea lipsite de sens, si nu mai dorea sa le aranjeze aglomerat. A ramas confuz pentru cateva luni… fara sa stie ce vrea, ce simte. Nu mai era vorba de Catalina si nici de Loredana. Nu mai simtea nimic pentru ele… insa nu se simtea bine in pielea lui. Avea o stare de discomfort psihic pe care nu si-o putea explica. In beci nu ramasese nimic…. Pana cand..

Pana cand a devenit prieten cu mai multi oameni, printre care si o oarecare Sanziana. Sanziana era frumoasa, era simpatica, o credea inteligenta… si per total… “ok”. Si-a dat seama ca Sanziana era uneori ca Loredana, alteori era copia Catalinei, insa cand era doar cu anumite persoane… era o cutie lipsita de continut. Doar ambalaj frumos. Dintr-o data demonii au disparut, intr-un festival de lumina alba. Beciul era din nou plin… insa era plin datorita Sanzienei. Si-a dat seama ca atat timp cat demonii nu erau la locul lor, ii era dor de una din cele doua care i-au “refacut” acest inventar, fara ca el macar sa isi dea seama.

Acum Andrei pleaca in alt oras, dar isi ia cu el demonii intr-o valiza. Pana la urma… ei il fac sa treaca peste momentele grele.

THE END

Mult Timp… prea ciudat

Nu am mai postat de mult. Am 20 de drafturi cu chestii mari si complicate dar de care m-am plictisit. Am incercat in ele sa fac mici povestioare inspirate din viata mea de zi cu zi. Ei bine se pare ca e un pic cam greu de explicat asa. Mi-era dor sa imi scriu mie. Sunt cel mai “vrednic” destinatar :> Si am vazut cum m-am schimbat eu in 2 ani de cand am blogul. Cel mai probabil nu in bine. Ma gandesc ca sunt doar 2 ani. Imi dau seama greu ca ma schimb, iar de la altii nu prea vreau sa aud ca m-am schimbat. De modul in care gandeam nu imi aduc aminte, dar de cand am pus anumite ganduri pe blog… vai de capul meu. Ma sperie. Oare ce o sa cred peste 20 de ani ?

Dar apoi mi-am dat seama ca aglomerarea aia despre care vorbeam in posturile anterioare s-a agravat. A devenit continua. Nu pot spune ca sunt ala care sa gandeasca prea mult inainte sa faca ceva, mai degraba ce simt. Insa acum legat de orice chestie minora am un cocktail de senzatii care ma incearca. A devenit greu sa aleg pe baza a ce simt. Fie si ce muzica sa mai ascult, ce sa mai mananc sau ce tigari sa fumez. Prea multe culori. Mi-e dor de un alb-negru cu mici pete gri. Cand eram Luke alegeam partea alba, cand ma simteam Anakin mergeam pe negru iar de cele mai multe ori oscilam. Acum sa mor daca stiu care culoare da mai misto… albastru sau rosu, cu mici pete negre, pe un fundal verzui. Hai sa fim seriosi… Adica sa fiu.

Sunt unul din cei mai ciudati oameni de pe planeta. Sunt atat de ciudat incat si eu imi dau seama. Adica lucruri pe care latii si le-ar dori… le refuz. Incepe sa mi se ia de pasiuni. Adica nu mai am pasiuni… nici persoane nici ocupatii. Cu cele din urma m-am certat din cauza timpului, si din cauza… lipsei mele de interes. Si de primele mi s-a luat. Vai de capul meu… ce mi s-a luat de o pasiune d-asta. Macar in domeniul asta am ramas pe alb-negru. E o ciudatenie de nu iti poti da seama. Mai ciudata treaba decat mine as putea sa spun, ceea ce spune ceva.

Bucurestiul e misto… dar e mare si culmea, ai putin timp. Am putin timp. Am putin timp si atat de mult timp liber. Suna ciudat ? Chiar este.

Uite ce aerisit scriu. Nu scriu sictirit, insa gandurile imi ies sictirite. Deh… m-a mancat pe mine sa ii spun blogului “Ganduri In Cuvinte”… mai reuseste acum sa scrii ceva care sa iti placa bai ciudatule ! Asta era pentru mine… ) nu ma suport :>. Sau de fapt… Dupa furtuna… vine si linistea. Sau cum era… cu fiecare razboi se termina cu o scurta perioada de pace ? Nu a fost un razboi, nici macar nu mai am ideea ca a fost un razboi intre idei. Da de unde… dar a fost o aiureala completa. Zona crepusculara e pistol cu apa de robinet.

Culmea, a trecut putin timp. Dar am trecut prin schimbari de directie, de puteam sa ma fac tablagiu in intersectii (poate asa mai fluidizam traficul de pe Iuliu Maniu ). Nu intre bine si rau, ci intre ce vreau sa fac. Ah da… exista expresia si prea bine. Nu prea mai merg evenimentele cu fluxuri constante… Canci… bolovani. Pauze. Bolovani.Pauze. Momente. Ciudatenii. Un timp ciudat. Chiar ciudat cat de putin timp pot sa il numesc prea mult timp ciudat…

Ciudat de inghesuit

Personajul meu plin de defecte simte ca ii e din ce in ce mai greu, simte cum se trezeste mai greu, cum nu adoarme la fel de usor, cum ii e mai greu sa se concentreze, mai greu sa scrie, mai greu sa citeasca, mai greu sa spuna exact ceea ce vrea, mai greu de fapt sa isi dea seama ce vrea de fapt, mai greu sa nu isi aduca aminte, mai greu sa nu urle spre interior, mai greu sa nu fie vesel spre exterior, mai greu sa nu il doboare antiteza asta, mai greu sa creada, mai greu sa povesteasca, mai greu sa cante fara sens, mai greu sa danseze in oglinda fara sa isi aduca aminte de ceva. Il enerveaza amintirile… desi ele sunt in mare parte amintiri placute, iar celelalte nu sunt decat o nuanta usoara de gri cel mult. Sau poate ca aici e problema… nu vrea sa traiasca din amintiri, dar ele se fac stiva atunci cand nu stii unde incep si unde se termina. Personajul meu e retard, iar in mintea/sufletul lui, amintirile trebuie sa stea sub forma de piramida. Are prea multe amintiri nesortate, amintiri pe care nu le poate citi pana la sfarsit, pentru ca nu au sfarsit, ci sunt doar un sir lung sudat, cusut de aromele unor momente ciudat de placute, ciudat de triste, ciudat de plictisitoare, ciudate… Nu mai are loc pentru el. Are o graunta de creier care se plimba prin cap… si da mereu peste amintiri… aruncate pe podea, lipite pe perete, mototolite, pline de pete. Graunta asta mica a lui are nevoie sa se plimbe, sa alerge, sa zboare… Si nu poate sa zboare indeajuns de mult cat sa le sorteze. Scrie inghesuit, scrie claustrofob, cu fraze si propozitii lungi si ciudat de similare, cu multe virgule… Ah… de fapt, e plin de virgule si nu are indeajuns de multe puncte simple ca acesta. Singurele puncte pe care le simte sunt punctele de suspensie, mai obositoare chiar decat virgulele… Lumea vrea sa ii citeasca amintirile si sa puna ea punctele acolo unde crede ca trebuie puse… insa problema e ca nu putem pune punct unei amintiri ce nu ne apartine, unui mic filmulet despre cum te duceai intr-o zi la liceu si te-ai intors la poarta ca ti-ai uitat ghiozdanul acasa (da… personajul meu e mai “special”). Punctele se pun singure, fie inainte ca prezentul sa devina amintire, fie atunci cand filmele astea lungi se transforma intr-o simpla poza, o poza plina de puncte de suspensie…

Cuvinte…

E inutil sa imi manifest eterna revolta in fata timpului. Inutilitatea gestului vine si din imposibilitatea de a explica revolta si de a gasi factori obiectivi care sa o argumenteze. Din pacate se pare ca desi logica mea exterioara se bazeaza mai mult pe factori matematici, statistici si uneori probabilistici (care, impreuna cu pura chimie din senzori mei externi ma ajuta sa imi corelez sentimentele cu actiunile), logica mea interna refuza orice calcul matematic banal, arata improbabilul in statistica si raritatea in probabilitate. E nedrept sa fiu revoltat in fata acestei a patra dimensiuni, pentru ca, pana la urma dreptatea totala este cea care ma face sa ma cred revoltat. Dreptatea asta vine din structura logicii mele interioare : m-a facut intr-un timp probabil originar sa ma simt revoltat in fata acestei nedreptati, iar analiza nedreptatii a fost cea care mi-a refractat ideile asupra starii conceptuale de prezent, determinand o noua revolta in fata timpului peste, ciudat sau nu, ceva timp. In concluzie, merit starea de discomfort pe care mi-o dicteaza sentimentul de revolta, pentru ca, desi continua, originea ei a fost una falsa.

Insa revolta mea din ultima perioada e oarecum derivata din revolta de timp. Sunt oarecum revoltat de ideile mele de acum ceva vreme. Aveam mare incredere in cuvinte. Credeam ca ele sunt pure, credeam ca ele sunt puntea de legatura intre suflete, intre o idee si alta, intrea un sentiment si altul. Credeam in cuvinte, credeam ca ele pot vindeca, ajutate de timp. Credeam in gandurile mele in cuvinte. Credeam ca sunt obiective intr-un mod subiectiv, credeam ca doar prin ele iti poti pune in fata ochiilor (obiectivi in esenta lor) gandurile tale, analizandu-le logic. Ei bine m-am inselat. Obiectivitatea mea e un nimic. E culmea cum poti sa iti promiti tie un lucru, cand de fapt trebuie doar sa il gandesti. E culmea ca am crezut ca pot sa ma mint singur, cand eu stiu ca ma mint, si celalalt “eu” stie ca e mintit. E ciudat ca am crezut ca pot sa ma mint indeajuns de mult cat sa nu mai fac diferenta. Si nu e deloc ciudat ca nu am reusit. Gandurile sunt prea mici in fata sentimentelor, in fata impulsurilor, in fata initiativelor orfane logicii.

Cuvintele mele fata de mine sunt singurele pe care le mai pretuiesc, desi sunt singurele pe care le urasc. Inca nu pot sa inteleg cum pot sa le iubesc si sa le urasc atat de mult in acelasi timp. Si nu inteleg cum o dorinta, o idee sau un sentiment care izvoraste din tine pot sa iti produca rau (sa te sperie, sa te faca sa suspini sau, in unele cazuri sa te faca sa tinzi orbeste spre un lirism intern). Sunt convins ca nu sunt singurul care are are astfel de idei, dorinte sau sentimente, insa asta ne face defecti, ne face limitati. E o boala de autoimunitate (care in mod normal iti face celulele sa iti atace parti din corp, pe care nu le considera proprii). Cum sentimentele nu decat un monolog atunci cand sunt simtite, nu explicate, sentimentele sunt ale tale. Corpul nostru le ataca, si din pacate uneori nu reuseste sa le distruga, ci doar sa ne raneasca in acest proces. Darwinist convins, afirm in urma acestei logici ca suntem cam coada, nu frunte. Animalele nu sufera de aceasta boala, deci nu sunt triste. Ei bine, adept al contrastelor, suntem de departe mult mai evoluati decat ne consideram. Suntem perfecti in imperfectiunile noastre, pentru ca numai cunoscatorul tristetii este cel care poate scoate fericirea la o vata pe batz, un dans si o cina in trei. Animalele sunt rar fericite. Fericirea e pe grade senzoriale. Animalele sunt fericite ca mananca, noi ne consideram cu adevarat fericiti abia atunci cand atingem Nirvana. Suntem mai lipsiti de logica decat ne credeam. Setand bara dintre fericire si tristete la nivelul la care trebuie sa fie, suntem fericiti mai des decat suntem tristi. Suntem o specie vesela, asta numai pentru ca stim ce inseamna o tristete inexplicabila, provenita din nimic. Suntem oameni cu ganduri… in cuvinte.

Timp

Phai…. dar pe bune ca nu am avut timp. Dar nu o sa ma ascund in spatele unui bac sau in spatele unei admiteri. Pur si simplu nu am avut timp sa scriu, desi de multe ori am simtit o nevoie arzatoare. Ma ajuta imens…  dar de cate ori mintea mea o lua complet razna, numai langa un calculator nu am fost. D-aia imi pare rau ca nu am laptop. Nu am nevoie de el ca sa ma dau mare om, sa par mai important sau pentru ca e mai funny… am nevoie de el ca sa imi umplu putinul spatiu liber facand probabil ceea ce imi place sa fac cel mai mult : sa scriu.

Ma incearca de ceva vreme o senzatie puternic claustrofoba. Ma simt prins intre pereti in mod constant. Nu mai am timp. Si ma enerveaza ca nu mai am timp, pentru ca sunt atatea lucruri pe care vreau sa le fac. Vreau sa fac mult prea multe, si am de multe ori vise prea marete pentru ceea ce pot eu sa fac. Ca le am nu imi pare rau, ca pierd timp urmandu-le, iarasi nu ma deranjeaza absolut deloc. Ma deranjeaza ca nu pot sa ma ocup de ele asa cum ar merita. Nu se stie niciodata de unde rasarele iepurele asta conceptual care sa imi dea senzatia aia de satisfactie pe care o caut.

Si nu e vorba ca am bac, pentru ca nici dupa ce o sa il dau nu o sa am mai mult timp. Nu o sa fie vorba nici de facultate, pentru ca si dupa ce o sa o termin o sa am nevoie de mai mult timp. Mi-ar placea sa nu dorm deloc. Desi imi place, imi place numai atunci cand sunt obosit. Se pare ca nu sunt nici pe departe cea mai inteligenta persoana… ma obosesc mai mult decat trebuie, iar cand apuc sa dorm cat pot, dorm mai mult decat as fi dormit daca respectam un program. Pierd prea mult timp dormind, iar cafeaua nu stie sa ma tina treaz, sa nu mai vorbim de cola sau ciocolata.

Again… se pare ca deviez mult… deh.. am multe lucruri pe care vroiam sa le spun de ceva vreme. Si din pacate, si asta e unul dintre posturile care nu ti se adreseaza tie, cititorule, ci “e” doar pentru ca merita sa faca sa ma aud singur. De ce e pe un blog public, si nu intr-un fisier pe discul meu local ? Asta e condimentul… Probabil pentru ca trebuie sa fiu complet sincer cu mine in felul asta. Probabil pentru ca imi place sa stiu ca cineva imi citeste gandurile. Probabil pentru ca imi place sa caut oameni care citesc ce gandesc altii…  generalizand. Genul asta de oameni ma atrage nespus, pentru ca ei sunt cei mai putini egocentrici dintre noi. Poate ca asa incerc sa ii atrag, chiar daca nu ii cunosc, ei nu ma cunosc pe mine si asa mai departe. Pe de-alta parte, e chiar un dezavantaj ca e un blog public, si ca prietenii mei stiu ca e blogul meu, Nu ma consider un om cu foarte multe secrete… dar sunt anumite pareri pe care mi le tin pentru mine din respect pentru ceilalti, si mai ales pentru ca evit ca persoanele implicate sa nu inteleaga pe deplin sensul cuvintelor. D-aia consider ca ar fi grozav sa scrii un blog din postura unui anonim. In care sa scrii acolo… absolut totul, asa cum vezi, inclusiv momentele prea penibile pentru a le spune in afara unui cerc cu o raza destul de mica, inclusiv micile sau marile rautati pe care le crosetezi uneori, inclusiv partea sufleteasca multipla pe care chiar ca nu ai cum sa o expui public, pentru ca ti-ar aduce destule dezavantaje.

Ei bine, o sa mor tanar. Pentru ca esti tanar cat timp ai pasiuni. Din pacate nu stiu sa le elimin. Si e imposibil sa le comasezi. Niciodata nu o sa ma plictisesc sa scriu, sa fac orice are legatura cu tenisul, sa ascult sau sa incerc sa fac muzica, sa alerg, sa citesc un pic de istorie, sa ma joc cu un pic de tehnologie, sa vad un film bun si lista poate continua. Daca nu as exagera de multe ori cu limitele pe care incerc sa le ating, as avea doar indeajuns de multe hobbyuri cat sa nu ma plictisesc. Pentru mine ele devin domenii in care doresc sa fiu specialistul suprem, un mic guru. Iar cum zeu pe pamant din pacate mama nu a reusit sa ma faca… sunt constient ca nu voi reusi absolut niciodata. Pot macar sa incerc… Cum spuneam, poate ceva ma va face indeajuns de fericit cat sa gasesc in zambit singura pasiune….